In aceasta pagina: | Start | Cum se spune corect "Te iubesc" | Invatatul | Libertatea | Patriotismul internationalist | Cei care privesc in cenusa unei case arse | Cafeaua | Sentimentele | Raport pentru stomacuri | Femei goale | Lectie recapitulativa la istorie | Sortiti iubirii |

Toate sentimentele mele fata de semeni si evenimente s-au definit mult timp dupa evenimente si la multi ani, dupa ce niste oameni, pe care credeam ca-i iubesc sau ii detest, au disparut din viata mea. Cit despre simtamintele fata de cei apropiati, ele sint intr-o continua reasezare in tipare. Oricum, nu seamana decit rareori cu ceea ce mi s-a spus sau am citit ca trebuie sa fie sentimentele. Simtim mai confuz decit ne place sa credem. Cind oamenii se grabesc sa-si proclame sentimentele, vorbesc despre ce ar vrea sa simta, nu despre ce simt cu adevarat in momentele cind vorbesc. Deoarece palavrageala obisnuita despre profunzimea unor tradari e, in sine, patimasa si plina de provocari, am crezut in ce mi-au spus unii si altii despre consumul lor interior. Si, prin comparatie, m-am socotit un fel de infirm. Un om construit aiurea, care nu vibra, ca toata lumea, la prezent, ci numai la trecut. Dar si la trecut intr-un chip lipsit de logica: exagerat - pentru fapte intimplate cindva, de care nici cei ce participasera nemijlocit nu-si mai aminteau; cu o nepotolita tandrete - fata de lucruri ce-si consumasera vadit toate resursele de sens; suparator de acut - in raport cu situatii care nu mai insemnau deloc ce pareau sa insemne odinioara.
De fiecare data, cind ma duc la Braila - de doua sau trei ori pe an - imi propun sa vad scoala elementara din Brailita, unde am invatat sa scriu si sa citesc. Imi spun mereu "Acum chiar ca voi merge sa dau un ocol scolii, fie ce-o fi!", totusi, n-am fost acolo decit o singura data. Iar a doua oara n-am sa mai merg. Putin a lipsit sa nu pling. Simteam ca mi se fringe inima de dor si neputinta. Dor, pentru vremea cind eram copil si pentru o seama de incidente de atunci. Stiam ca vederea cladirii mici si obosite avea sa ma ravaseasca, dar nu credeam ca voi simti atit de intens nevoia - ca nevoia de rugaciune in zile sumbre - de a atinge peretii scolii, de a-i mirosi dusumelele impregnate de motorina, de a contempla tocuri de usi si ferestre. Au trecut aproape cincizeci de ani de cind am plecat din oras, dar am inca in memorie glasurile mai multor baieti si fete, pustime de zece-doisprazece ani, in timp ce din facultate abia de pot reactiva, pret de un crimpei de secunda, inflexiunile citorva voci. Ma uitam la cladirea aceea, care nu suferise nici-o modernizare, eram atit de induiosat de trecutul pastrat ca intr-o conserva veche de zidurile ei cazone ca, de indata ce am putut, am facut un dus. Si in permanenta m-am intrebat: La ce bun ?!!! Cred ca sint realizati efectiv doar oamenii care traiesc, pur si simplu, fara sa se intrebe mereu "La ce bun ?".